Postez foarte rar pe facebook și o fac doar atunci când îmi arde sufletul. Se întâmpla ca o amintire draga sa-mi apară în fata ochilor și brusc mă pomenesc scriind despre asta.
Sunt lucruri simple, povestiri reale, crâmpeie din copilăria și adolescența mea, din viața mea de acum.
Ieri am scris despre gutui, de exemplu.Banal și nimic mai firesc. Și am primit în dar reacții frumoase și duioase.
Dacă oamenii se simt bine citind, din când în când, acele câteva rânduri, înseamnă ca pot face mai mult, voi merge pana la capat către sufletul lor.
Și cum altfel pot face acest lucru decât deschizandu-ma eu, cu bune și cu rele, cu tristețile și bucuriile mele.
Așa m-am hotărât sa-mi fac site.Poate voi începe sa scriu o carte, cine știe..
De fapt, a existat o astfel de ,,tentativă`. Le-am dedicat cărticele nepoților mei dragi, Anca și Bogdan. Emoția de pe chipurile lor mi-a dat curaj.
Primul meu articol va fi despre gutui , lampioanele mele galbene și parfumate.
Mama mea, gutuile și eu
Povestea mea cu gutuile?Este reala, frumoasa, neasemuita….
Copilărie, moment magic, de ce nu durezi , de ce pleci așa repede….
La un birou, așezat aproape de soba de teracota stătea o fata cu parul blond si lung.Ochii ei mereu visători priveau fereastra aflată în fața biroului. Pe biroul ei mereu curat și cu obiectele de pe el aflate într-o ordine perfectă și oarecum cochetă, se afla un geam gros de sticla. Si el lucea de curățenie…cum sa fie altfel, ca doar sub el se aflau fotografii dragi.
În mijlocul pozelor, și ele așezate într-o anumită ordine era poza lui Eminescu, tânărul Luceafar. Apoi, de-o parte și de alta câteva dintre poeziile preferate de fata. Alte poze de familie, alese cu grija completau, fără să aglomereze, tabloul de sub geam.
Camera aerisita și frumos aranjata, cu flori mereu proaspete, soba încălzita și desigur, nelipsitul borcan cu compot de gutui de pe birou însemnau pentru tanara fata întregul ei Univers.
Totul era pregatit pentru studiu!Era un ritual zilnic deoarece lua foarte în serios tot ceea ce avea de făcut în acea zi. Poate chiar prea în serios. Dar o făcea mereu cu plăcere, cu bucurie.
Și urma un alt borcan de gutui, și apoi altul. Simțea același deliciu și emoție de fiecare data când deschidea un alt borcan de parcă abia atunci descoperise gustul gutuilor.
Și uite așa, în miros de gutui, trecea iarna, cu fata noastră studiind sau citind, cuibărita în fotoliul ei roșu și drag sau sprijinită de soba calda.Cu fotoliul rosu este o alta poveste, îi vine rândul în alte pagini.
Îmi plac gutuile, sunt preferatele mele.
Dulce-amărui, acest fruct minunat dăruit de toamna m-a bucurat dar mi-a și răscolit sufletul cu multă emoție. Mama îmi făcea în fiecare an multe borcane de compot si niciodată nu erau destule.
Draga mea mama pregătea compotul în borcane mici ca sa se asigure ca toată iarna are ce ronțăi fata ei. Fructele mari, frumoase și sănătoase le așeza la geam și mirosul lor se contopea cu căldura emanată de soba încălzita.
Acesta este unul din momentele când îmi este dor de soba!Câți dintre noi am crescut cu sobe de teracota si am simțit mirosul de lemn și ne-am încălzit mâinile și picioarele venind zgribuliți de la joacă.Dar și asta este o alta poveste și d-abia aștept sa o aștern pe hârtie.
Și acum mănânc compot, și acum rânduiesc la toate geamurile gutui și acum mirosul lor este magic….
Bucuria nu mai este cea de odinioară, dar iubesc amintirile legate de parfumatele lampioane galbene.
